Vineri, prima zi. Partea a treia.

(aşteaptă?)
Mă aşteptam mai degrabă la un "Aaaaaaaaaaa" din ce în ce mai îndepărtat urmat de un mare "Buf" iar mai apoi de nişte ţipete isterice. Iar partea ciudată era că vocea venea chiar din spatele meu.
-Aşteaptă!
Nu-mi închipuiam lucruri. Am privit peste umăr. Ea era acolo în toată splendoarea plus zâmbetul aferent. Am încercat să-mi ascund surprinderea.
-N-aş vrea să te reţin... Se pare că aveai nişte treabă, iar prezenţa mea te incomoda.
-Hei, hei, nu trebuie să fii aşa de ironic, domnule misogin. Îmi place ideea ta. Cred că aş putea amâna plecarea cu câteva ore. Sunt curioasă cum ar decurge o întâlnire cu tine. Dar trebuie să te avertizez că nu-mi plac glumele proaste, deci dacă ai de gând să fii nesimţit, mai bine spune-mi acum.
În niciun caz nu aveam de gând să fiu nesimţit. Într-un fel, pentru mine asta era o provocare. De obicei, nu făceam niciun efort să-mi ascund dezgustul când eram în compania unei femei. Şi în general, femeile care-mi ţineau companie nu ar fi avut vreun motiv să se simtă ofensate. Cât timp portofelul era gros, toată lumea era fericită, nu? Dar acum, având în vedere circumstanţele, chiar aş fi vrut să mă bucur de aceasta primă şi ultimă întâlnire cu "fata-zâmbet".
-Promit să mă port ca un adevărat gentleman.
-Ok. Unde vrei să mergem?
-Păi, mai întâi vom merge acasă la mine. Trebuie să mă schimb şi să iau nişte bani.
-Poate că ar fi momentul potrivit să-ţi spun că eu nu am niciun ban.
-Nu sunt surprins. Nu credeam că îţi trebuia aşa ceva pentru ultimul drum. Dar nu e nicio problemă.
Şi aşa era. Ultimii trei ani fuseseră foarte buni din punct de vedere financiar, şi numai un dezastru(meteorit, război atomic, invazie extraterestră) ar fi putut să-mi aduca probleme cu banii. Nu se putea spune că trăiesc pe picior mare, dar asta doar pentru că eram un tip destul de modest şi nu prea puneam preţ pe opulenţă, totuşi, era clar că aveam mai mult decât aş fi putut cheltui. Nu dădeam doi bani pe ultimele tendinţe, cum de altfel nu-mi păsa de părerea pe care ceilalţi o aveau despre mine. Nu eram nevoit să muncesc pentru a-mi asigura traiul, iar pentru că nu aveam prieteni, lumea aproape că nici nu ştia despre existenţa mea. Aşa că în timp ce ceilalţi dădeau din coate pentru a avea mai mult, eu trăiam neobservat în lumea mea şi mă bucurem din plin de micile plăceri ale vieţii.
Eram foarte mulţumit de viaţa mea, totuşi, la un moment dat îmi dorisem mai mult decât o existenţă solitară. Faptul că eram singur nu mi se datora în întregime, era rezultatul unui lung şir de dezamăgiri provocate de semenii mei. Alesesem izolarea pentru că mi-am dat seama că celorlalţi nu le pasă câtuşi de puţin de mine. Iar prin atitudinea mea cinică şi nepăsătoare ridicam tot mai multe bariere între mine şi societate. Tocmai de aceea momente ca acesta erau binevenite.
În timp ce coboram treptele mă gândeam de ce mi-a acceptat în cele din urmă propunerea. Fără îndoială că şarmul meu inexistent nu avea nicio legătură cu schimbarea atitudinii ei. Atunci? Poate că ultimile raze ale soarelui aveau şi pentru ea o semnificaţie specială. Pe care eu o stricasem. În orice caz, nu părea să regrete faptul că încă era printre noi. Şi în niciun caz nu părea să regrete faptul că era cu mine, în drum spre apartamentul meu. Ciudată femeie! Acum zece minute era in drum spre moarte, acum se pregătea să-şi petreacă seara cu un necunoscut. Unul din cei mai dubioşi care existaseră vreodată. Ori era o actriţă desăvârşită, ori chiar nu-i păsa de nimic. Iar ambele variante îmi conveneau de minune.
Întunericul de pe scară fu alugat de becul de pe palier. Am scos cheile din buzunar şi am deschis uşa. Intrând în casă, mi-am aruncat privirea către ea. Aştepta răbdătoare să fie invitată înăuntru. Era momentul să fiu politicos, nu?
-Intră, te rog! Simte-te ca acasă!

Vineri, prima zi. Partea a doua.

De fapt, mi-ar fi ajuns şi cinci minute. Şi două. Poate chiar şi mai puţin... În zilele mele de glorie, în doar zece minute mă puteam face praf din bere. Ce vremuri...
Motivul pentru care trăgeam de timp era altul. Tipa era prea calmă. De obicei, sinucigaşii sunt agitaţi, au remuşcări, încearcă să-şi justifice într-un fel gestul. Nu era cazul aici. Privirea ei era senină. Se sprijinea de balustradă cu mâinile încrucişate la piept şi privea în zare la soarele care apunea. La soarele meu. Aştepta. Astepta ca tipul de lângă ea să-şi bea berea şi să plece. Pentru ca apoi să poată pleca şi ea. Definitiv.
Nu aveam ceasul la mine. De fapt, nu aveam ceas deloc, iar mobilul stătea liniştit pe noptiera de lângă patul meu. Totuşi, judecând după cât fumasem din ţigară, trecuseră vreo două-trei minute. Mai rămâneau cel mult şapte. Şapte minute de tăcere, apoi, probabil un "adio". Ar fi trebuit oare să spun altceva? Nu prea aveam ce, nu? Nu aveam chef de conversaţie şi din câte se părea, nici ea. Tot ce făceam era să aşteptăm.
Am întors capul în direcţia ei. Ce fel de om era? La prima vedere, nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi doi-douăzeci şi trei de ani. Avea cam aceeaşi înălţime ca şi mine, deşi nu purta tocuri. Era încălţată cu nişte pantofiori care păreau foarte comozi, dar care erau totuşi eleganţi si care se potriveau de minune cu pantalonii şi bluza bleu pe care o purta. Ştia să se îmbrace, asta era evident. Iar hainele fuseseră alese cu gust şi nu pareau chiar ieftine. Tipa arăta bine, iar zâmbetul care se afla chiar şi acum pe buzele ei o făcea şi mai frumoasă.
M-am uitat în jos. Blocul meu avea paisprezece etaje, plus terasa ar fi fost cincisprezece. Era cale lungă până jos (cinşpe ori doi şaptezeci egal... la dracu cu matematica!). Oare cât timp i-ar fi luat până să se zdrobească de asfalt? Cinci, poate şase secunde? Încercam să-mi imaginez cum ar fi făcut-o. Probabil că pur şi simplu s-ar fi aplecat înainte şi ar fi lăsat gravitaţia să se ocupe de restul. Iar ea ar fi plutit cu braţele larg deschise, cu acelaşi zambet superb pe chip şi cu părul fluturându-i pe lângă cap către uitare. Cu lacrimi în ochi? Poate.
Mi-am mai aprins o ţigară. După ce o voi termina aveam să plec. Am privit-o din nou printre dârele de fum ce se ridicau încet către cer. Nicio schimbare. Aceeaşi atitudine relaxată de dinainte. Nu mai avea nimic de câştigat, şi nimic de pierdut.
Era deja moartă.
(perfect!)
Atunci s-a întâmplat. Cea mai ciudată, tâmpită şi egoistă idee pe care am avut-o vreodată mi-a trecut ca un fulger prin minte.
-Ai vrea să petrecem seara asta împreună?
-!?!
Întrebarea a avut efectul unei lovituri de ciocan. Tipa mă privea cu o expresie tâmpă. Zâmbetul se ştersese de pe faţa ei. Am continuat cu un aer prostesc.
-Mă gândeam că poate ieşim împreună pe undeva.
-Uite ce e, amice, poate că n-ai observat, dar tot ce aştept din partea ta e să-ţi bei odată berea şi să-ţi iei praf de mers. Iar în loc să faci asta, tu vii la mine cu vrăjeli proaste. Cam ce-ţi închipui? Că am de gând să mă răzgândesc, doar pentru a petrece o noapte de vis cu acest cavaler salvator? Brusc, a început să-ţi pese, nu-i aşa?
-Nicidecum. Nu fac asta pentru tine. Mai degrabă, e ceva ce îţi cer ţie să faci pentru mine.
-Poftim?!
Lovitura numărul doi!
-Ce vrei să spui?
-Cred că ţi-ai dat seama din atitudinea mea că nu dau doi bani pe oameni. Iar despre femei am o părere şi mai proastă. Sunt nişte creaturi perfide care fac totul doar din interes. Le urăsc! De-asta nu am o prietenă şi nici n-am de gând să-mi fac una. Tu, însă...
-Eu ce?
-Din moment ce nu mai ai mult de stat pe-aici, nu te mai privesc ca pe restul lumii. Tu n-ai avea niciun interes. Şi cred că în prezenţa ta ar fi în regulă să renunţ la felul meu de-a fi pentru câteva ore. Eşti perfectă pentru asta. E vorba doar de câteva ore în care să ne comportăm ca un cuplu. Şi nu te gândi la sex. Ieşim undeva, vorbim tâmpeniile obişnuite, iar apoi mergem fiecare în treaba lui. Eu acasă, iar tu... mă rog, pe lumea cealaltă, cred...
(asta-i ideea mea extraordinară?!)
-Bea-ţi berea! Mai ai un minut!
(mda... dacă mă gândesc, n-a fost totuşi o idee aşa bună... ar trebui să mă gândesc de două ori înainte să deschid gura)
Mă enervasem... Dădusem dovadă de o prostie ieşită din comun, iar în plus tipa mă refuzase într-un mod categoric. Chiar dacă peste un minut n-avea să mai conteze, orgoliul meu era foarte supărat. Am lăsat sticla pe balustradă şi am aruncat ţigara cu un gest de lehamite în timp ce mă întorceam. I-am şuierat printre dinţi:
-Bon voyage! Salută-l pe Tupac din partea mea!
Soarele tocmai apusese. M-am îndreptat agale spre uşa terasei. Aveam de gănd să mă duc la Rubiconde şi să beau o sticlă de vin pentru a-mi calma nervii. Iar tâmpita aia poate să se ducă fix la dracu'!
-Aşteaptă!

Vineri, prima zi. Partea întâi.

E uimitor ce fel de lucruri i se pot întâmpla unui tip atunci când bea şi fumează. Mai ales dacă tipul în cauză are nişte obiceiuri ciudate. Aşa, ca mine...
Nu mă refer la faptul că aş bea sau aş fuma într-un mod ciudat. Numai că, o dată pe săptămână, în fiecare vineri, dacă vremea e frumoasă, îmi place să beau o bere în timp ce privesc apusul soarelui. Îmi aduce aminte de ceva, şi în afară de asta, starea de melancolie produsă de ultimele raze ale soarelui pierzându-se dincolo de orizont continuă să mă fascineze într-un mod bizar. Iar în timp ce trag cu poftă din ţigară, berea din sticlă se împuţinează, iar ultimul spectacol de lumină al zilei oferă sufletului meu liniştea mult dorită...
Un obicei ciudat, nu-i aşa?
Locul meu preferat este terasa blocului în care locuiesc. Este cel mai înalt din cartier, şi pe lângă faptul că îmi oferă o privelişte minunată, acolo zgomotul oraşului este aproape inexistent. Se aseamănă cu apartamentul meu, aflat la doar câţiva metri mai jos, dar care are un mare dezavantaj: toate ferestrele sunt orientate spre est. Aşa că aproape în fiecare seară de vineri urc cele zece trepte care mă despart de uşa terasei, uşă care reprezintă punctul de trecere dintre lumea reală şi micul meu paradis crepuscular.
La fel aveam de gând să fac şi atunci. Mi-am verificat buzunarele (chei, ţigări, brichetă, check!), am luat o sticlă de bere din frigider, mi-am încălţat tenişii şi am ieşit pe uşă. Era o seară frumoasă şi caldă de aprilie, aşa că eram imbrăcat doar în cămaşă şi blugi, fără să am nevoie şi de geaca atât de necesară în urmă cu o săptămâmă.
Ieşisem la ţanc. Soarele, acea imensă sferă roşie, cobora încet dincolo de raza mea vizuală, încadrat perfect între doi norişori portocalii. Mi-am aprins o ţigară, trăgând fumul adânc în piept şi apoi suflându-l ostentativ către orizont. Am băgat pachetul în buzunar, iar cu bricheta rămasă în mâna dreaptă am desfăcut berea. Primele înghiţituri au ajuns în stomac însoţite de un cor de plescăituri şi de un "aaaahhhh" satisfăcut.
Oare ce aveam de gând să fac mai târziu? Un film ar fi fost frumos, mai ales că azi avusese loc premiera unuia pe care îl aşteptam de ceva vreme. Sau poate să merg la Rubiconde să mănânc ceva? Sau poate mai bine ar fi fost să stau acasă şi să mă odihnesc în aşteptarea meciului de mâine seară (porţia mea de urlete antistress, bine-aşa!!!). Hmmm, decizii, decizii...
Încă partu înghiţituri. Mă uitam la sticlă. Mai rămăsese jumătate. Apoi privirea mi-a alunecat către soare. Dispăruse pe jumătate.
O jumătate de bere, o jumătate de soare...
Toni ar fi fost mulţumit.
Atunci am văzut-o. Mă aplecasem puţin peste balustrada protectoare, iar cu coada ochiului am zărit ce se afla în dreapta mea. Nu remarcasem înainte, deoarece stătea dincolo de zidul ce despărţea terasa în două. Eu stăteam aplecat peste balustradă, iar ea stătea... (dincolo de balustradă!?)
-Ai grijă, ai putea să cazi!
-Serios?
(ce obraznică!)
-Da, foarte serios. Şi din câte îmi dau seama, văd că nu ai aripile la tine.
-N-am nevoie de ele. Direcţia în care vreau să merg este aia.
Arăta cu degetul mare înspre pământ, în acelaşi fel în care împăraţii romani pecetluiau soarta unui gladiator. (ce glumă proastă!)
-Să înţeleg că vrei să îţi iei zborul?
-Bingo!
Ce noroc pe capul meu! Mi se mai întâmplase să am companie în timp ce îmi îndeplineam ritualul săptămânal, dar asta era prima oară când îmi ţinea companie o sărită de pe fix care vroia să sară de pe bloc.
-Doar nu vorbeşti serios!
-Vorbesc foarte serios!
Şi aşa era. Nu era nicio urmă de îndoială în glasul ei. Şi asta nu-mi plăcea... (ah, Doamne, dintre toate terasele blocurilor din oraş a trebuit s-o aleagă tocmai pe-asta! în loc să mă distrez, o să-mi petrec seara dând cu subsemnatu' la secţie! ce tâmpenie!)
Nu-mi păsa de soarta ei. Dacă femeia vroia să-şi ia zilele sunt sigur ca avea un motiv (da, sigur, de exemplu: "m-a lăsat iubitu'", "m-au dat afară de la muncă", "mi-a murit pisica", "n-am bani", "sunt o ratată", vai, vai, vai...); dar cine eram eu s-o împiedic? E-o ţară liberă, fiecare e stăpân pe propriile decizii! În plus, cuvintele "milă" şi "compasiune" nu mai făceau parte de mult din vocabularul meu.
-Atunci, pot să te rog ceva? Ai putea să astepţi să îmi beau berea?
-Cum!? Ce-ţi pasă ţie când m-arunc?
-Nu-mi pasă. Doar că ar trebui să dau nişte explicaţii cam ciudate la Poliţie.
-Adică?
-Păi... ar fi ceva de genu': "Da, domnule ofiţer, am fost de faţă când s-a întâmplat." "Şi ce făceaţi?" "Ăăăă, nimic, beam, fumam şi priveam apusul!"
(zâmbeşte?)
-Ha, ha! Chiar nu-ţi pasă dacă mor?
-Nope... Doar că nu aş vrea să fiu martor. Nu prea-mi plac senzaţiile tari.
-Fricosule!
(ce zâmbet frumos!)
-Ok, zece minute îţi sunt de ajuns?

Mi-am aprins o ţigară şi m-am uitat la sticlă. Soarele aproape dispăruse. Am dat din cap. Zece minute erau de ajuns.

Săptămânal, sau ceva de genu' ăsta, voi publica câte un episod dintr-un foileton la care lucrez şi care se intitulează "Până în ultima clipă".